SUCCESUL, EGALITATEA SI JOACA DE-A SOCIETATEA

by Victor Alartes on 26/06/2011

Succesul, egalitatea si joaca de-a societatea

Unii cred ca egalitatea impiedica succesul si viceversa. Ca nu poate exista reconciliere intre succes si egalitate in societate. Ca succesul individual ar fi de dreapta, iar egalitatea – de stanga. Cred ca acest tip de abordare nu sta deloc in picioare. O discutie serioasa presupune definirea egalitatii si a succesului – altfel, vorbim impreuna si ne intelegem separat.

Exista o abundenta ingrijoratoare de manuale si de profesori care ne invata cum sa avem succes in societate. Succesul ca arta de a te vinde. De a fi “de succes”. De a fi sau a parea mai bun decat ceilalti. De a le lua cumva fata altora. Dar tot mai putin se vorbeste despre succes ca realizare in sine. In batalia apriga pentru imagine publica si pentru recunoastere sociala, o victima sigura este chiar realizarea efectiva, infaptuirea. Impachetam fum si credem sincer ca asta este cheia succesului in viata.

Aceasta filozofie a succesului cu orice pret nu face casa buna cu notiunea de egalitate. Daca vrei sa pari mai bun decat ceilalti, atunci nu vrei deloc sa fii si egal cu ei. E ca la fotbal: un meci nu se poate termina si cu o victorie si cu un egal.

Daca insa vrei sa fii mai bun punct, nu neaparat mai bun decat cei din jur, poti accepta si egalitatea cu ceilalti. Egalitatea de sanse si egalitatea in fata legii, nu egalitatea de tip comunist. Pentru ca egalitatea nu are culoare politica si nu tine de o ideologie anume. Egalitatea nu e comunista, asa cum nu e nici capitalista. Iar succesul este inainte si dincolo de recunoasterea publica. E cu totul altceva si mult mai mult decat validarea oferita de ceilalti.

Nu doar succesul ca realizare in sine este marginalizat de societate, ci si succesul ca “pace a mintii”. A fi tu impacat cu ce ai realizat pare un deziderat ruginit, greu de aplicat intr-o societate bazata excesiv pe competitie mai mult sau mai putin onesta. De mici, copiilor li se inoculeaza ideea ca trebuie sa fie mai buni decat altii. Sunt impinsi sa concureze intre ei pentru premii, apoi pentru admiteri la liceu sau facultate. Reusita ta e insuccesul celuilalt. Macar daca s-ar da si premii pentru cel mai sociabil copil sau pentru cel mai altruist copil, nu doar pentru cel mai bun la invatatura! Ca adulti, concuram pentru un job sau o promovare. Mereu impotriva altora! Cand te raportezi mereu la ceilalti, cand sa mai gasesti timp sa te mai pozitionezi fata de tine insuti, fata de aspiratiile si nevoile tale?

Daca esti dominat de ambitia de a-i depasi pe ceilalti, iti asumi automat obiective care nu sunt neaparat ale tale. Takeda spune in postarea “Despre succes” (http://takeda.wordpress.com/2011/06/15/2785/), in care semnaleaza filozofia originala a lui John Wooden, un celebru antrenor de baschet, ca “scopul trebuie sa fie determinat de convingerile personale si de incercarea de a te perfectiona; de a miza pe realizare in dauna recunoasterii; de a invata din greseli; de a da tot ce e mai bun din tine”.

 Subscriu la aceasta filozofie, dar ma tem ca aplicarea ei in societatea contemporana este foarte anevoioasa. Cand cineva are un scop determinat strict de convingeri personale si mizeaza pe realizare in dauna recunoasterii externe (ca exista si o recunoastere interioara), trece adesea drept nebun de legat. Imi vine in minte cazul matematicianului rus care, desi sarac, a refuzat Medalia Fields (Nobel-ul matematicii), acordata pentru rezolvarea Conjecturii lui Poincare, pentru ca nu vrea sa aiba de-a face cu comunitatea internationala a matematicienilor, in a carei buna credinta nu crede.

Omul a realizat un lucru formidabil in sfera lui de activitate si a procedat apoi conform convingerilor sale, care l-au indemnat sa respinga recunoasterea celor fata de a caror conduita avea rezerve. Rezultatul: toata lumea il considera din start nebun! Genial, dar plecat cu sorcova! Cum sa refuzi recunoasterea suprema si milionul de dolari pentru niste principii? Cum sa vrei sa te izolezi de cei care te premiaza? Nimeni nu spune: omul asta e cu adevarat onest si chiar crede in niste valori morale mai mult decat in cele materiale. Eu cred ca acest “nebun” e impacat cu el insusi. Si ca n-ar fi putut realiza ce a realizat daca ar fi fost preocupat de succes ca recunoastere sociala.

Dar sa parasim un pic succesul si sa revenim la egalitate. „Sansa de a ajunge la facultate, dacă nu ai parinţi cu facultate, e de sapte ori mai mica in Romania decat in  Marea Britanie. Societatea aia britanica, rigida, aristocratica permite mobilitatea sociala bazata pe merit, mult mai mult decat o societate remodelata de egalitarismul comunist” scrie Cristian Ghinea in “Dilema veche” (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-opinii/articol/ce-iubesc-egalitatea). Si tot el conchide: „Cînd vom fi atat de egali vom fi mai buni”.

 Mi se pare o formidabila definitie a (in)egalitatii de sanse: cand copiii destepti si saraci (n-)au sansa de a face o facultate. Cand aceasta sansa va exista cu adevarat si cand succesul va fi perceput ca „pace a mintii” si nu ca abilitatea de a le lua fata celorlalti – inclusiv acelora carora nu li se da din start vreo sansa –, societatea va fi nu ideala, dar macar functionala.

Altfel, avem de-a face doar cu o ipocrizie care nu duce nicaieri. Un teatru ieftin care nu prea mai pacaleste pe nimeni. O vinovata joaca de-a societatea.

Leave a Comment

Previous post:

Next post: